În multe dintre ședințele mele de terapie, am observat un fenomen profund și subtil, dar recurent: atunci când lucrez cu un copil sau cu un adult, adesea apare o reacție neașteptată la persoana care îl însoțește. Este ca și cum procesul de vindecare nu ar avea granițe stricte, ci s-ar desfășura într-un câmp comun, influențând și mișcând emoții, amintiri și trăiri în ambele ființe prezente.

Lucrez deseori cu copii foarte mici, care vin însoțiți de mamele lor. Într-o ședință recentă, în timp ce lucram cu blândețe pe corpul unui copil folosind tehnici din terapia CranioSacrală, mama, așezată pe fotoliu, și-a amintit un episod emoțional legat de nașterea lui. Alteori, părintele adoarme profund, ca și cum corpul lui profită de spațiul conținut al terapiei pentru a lăsa garda jos și a se regenera.

Sunt și momente de o intensitate aparte: lucrez cu o mamă pe masa de terapie, în zona pelviană, iar în timp ce ea își amintește brusc de experiența nașterii prin cezariană — de emoțiile prezente atunci când copilul a ieșit mai greu și a avut nevoie de mască de oxigen. Copilul de un an, aflat în cameră, începe să plângă necontrolat, cu un fel de intensitate pe care mama nu o mai observase până atunci. Este ca și cum ceva nespus, o memorie corporală comună, s-ar activa simultan în amândoi.

În altă situație, ating ușor pieptul unui copil și simt o tensiune aparte. Întreb mama ce s-a întâmplat în momentul nașterii, iar răspunsul vine în lacrimi: „Mi-a fost atât de frică să nu-l pierd…” Acel moment de frică, trăit poate în tăcere și cu puține resurse de procesare, pare să fi fost imprimat în amintirea emoțională a amândurora.

Toate aceste experiențe susțin ceea ce știința începe să arate din ce în ce mai clar: conexiunea dintre mamă și copil este nu doar emoțională, ci și biologică, subtil energetică și somatică. Studiile despre reglarea mutuală și co-reglarea sistemului nervos (Schore, 2001; Porges, 2011) confirmă că bebelușii și părinții lor își influențează reciproc starea neurofiziologică. Când mama se liniștește, copilul se liniștește. Când copilul plânge, corpul mamei reacționează instinctiv, uneori chiar hormonal.

Dar mai e ceva ce simțim dincolo de teorie: atunci când un membru al familiei se află într-un spațiu sigur de vindecare, acest câmp conținut pare să se extindă. Se creează un spațiu în care și ceilalți — părinți, frați, însoțitori — pot simți mișcare, ușurare sau eliberare. În limbaj energetic, am putea spune că „câmpul de vindecare” îi cuprinde pe toți cei prezenți.

În acest sens, terapia nu este un proces individual, ci unul profund relațional. Este o invitație la reîmpletirea firelor nevăzute dintre membrii unei familii. Și poate, dincolo de tehnici și protocoale, adevărata vindecare apare atunci când reușim să ținem spațiu nu doar pentru un trup, ci pentru o legătură.

Referințe utile:

• Porges, S. W. (2011). The Polyvagal Theory: Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, Self-Regulation. W. W. Norton & Company.
• Schore, A. N. (2001). The effects of early relational trauma on right brain development, affect regulation, and infant mental health. Infant Mental Health Journal, 22(1-2), 201-269.